Muzeul de Arhitectură din Wroclaw, găzduit de o veche mănăstire, prezintă în această vară Expoziția “Utopie la Marea Neagră, 1955-1989” dedicată litoralului românesc, așa cum a fost el în perioada 1955-1989, o destinație iubită și frecventată de turiștii polonezi. Manifestarea, care face parte din Sezonul România - Polonia, este organizată de Institutul Cultural Român și Uniunea Arhitecților din România, cu susținerea Ministerului Culturii și a fost inaugurată în data de 11 iulie, în prezența organizatorilor, a gazdelor și a unui numeros public. La vernisaj au fost prezenți directorul muzeului, Michal Duda, directorul ICR Varșovia Ovidiu Marian și doamna Sabra Daici, noul director al Muzeului Sileziei Lukasz Galusek, curatoarea expoziției Maria Duda, arhitetctul expoziției Attila Kim, precum și o delegatie a UAR.

EXPOZIȚIE

Utopie la Marea Neagră, 1955-1989. O piesă de(spre) arhitectură în 5 acte

Organizatori: Institutul Cultural Român din Varșovia, Uniunea Arhitecților din România și Muzeul de Arhitectură din Wrocław / Muzeum Architektury we Wrocławiu ul. Bernardyńska 7
Vernisaj: 10 iulie 2025, la ora 18:00
O amplă expoziţie dedicată arhitecturii litoralului românesc - gândirii, proiectării şi realizării acestuia - cuprinzând perioada 1955-1989, este organizată în perioada 10 iulie - 12 octombrie de Institutul Cultural Român de la Varşovia în colaborare cu Uniunea Arhitecților din România (UAR) şi Muzeul Arhitecturii din Wrocław. Curatoriată de arhitecta Maria Duda, „Utopie la Marea Neagră, 1955-1989. O piesă de(spre) arhitectură în 5 acte” este realizată de UAR, avându-l ca autor al arhitecturii expoziţiei pe Attila Kim.
Proiectul expoziţional este coordonat de arh. Ileana Tureanu, preşedintele UAR.

Program
Împreună cu partenerul polonez, ICR Varșovia va susține un program de evenimente conexe pe toată durata expoziției (10 iulie - 12 octombrie 2025), cuprinzând proiecții de film în aer liber – printre acestea legendarele comedii “BD la munte și la mare”, regia Mircea Drăgan, și “Nea Mărin miliardar,” regia Sergiu Nicolaescu –, prelegeri și vizite ghidate, ateliere pentru familii, elevi și studenți. Cele două comedii alese se desfășoară în cadrul arhitectural evocat de expoziție, prezentarea lor făcând apel și la amintirile generațiilor de polonezi pentru care litoralul românesc a fost o destinație predilectă a turismului estival.

Expoziția și evenimentele conexe sunt organizate în cadrul Sezonului Cultural România–Polonia 2024-2025 - program organizat de Ministerul Culturii și Institutul Cultural Român, prin reprezentanța sa de la Varșovia, pentru partea română, respectiv Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Institutul „Adam Mickiewicz”, în parteneriat cu Institutul Polonez din București, pentru partea polonă.

Aceasta este cea de-a patra mare expoziție inclusă în programul Sezonului Cultural România–Polonia 2024-2025.

Timp de mai bine de trei decenii, litoralul românesc al Mării Negre a devenit un loc unic al imaginației și experimentării arhitecturale. Din anii 1950 până în anii 1980, această porțiune de coastă a fost transformată într-un proiect modernist îndrăzneț - un fel de laborator arhitectural în aer liber, modelat de visele unei societăți mai bune. În centrul acestei viziuni s-a aflat arhitectul Cezar Lăzărescu, care a condus efortul de a crea stațiuni de pe litoral care se desprindeau de trecut. Spre deosebire de orașele aglomerate și peisajele industriale, aceste noi stațiuni ofereau spațiu, armonie cu natura și un mod de viață proaspăt și modern.

Litoralul - care se întinde pe peste 70 de kilometri - a fost construit treptat, evoluând pe parcursul a 34 de ani. Dezvoltarea sa a fost urmărită îndeaproape și continuu de revista „Arhitectura”. Prin fotografii, desene și comentarii ale arhitecților înșiși, revista a relatat povestea modului în care aceste clădiri și-au propus să modeleze nu doar peisajul, ci și oamenii care îl locuiau. Arhitectura a încurajat „omul nou” într-un context care a pigmentat viitorul socialist cu viziuni de dincolo de Cortina de Fier.

Privind în urmă la această arhivă astăzi, putem vedea creativitatea, optimismul și contradicțiile vremii. Proiectele se simt adesea ca un decor teatral - pus în scenă cu grijă pentru a produce o anumită experiență de relaxare și modernitate. Așadar, am ales să prezentăm povestea acestei linii de coastă ca pe o piesă de teatru, spusă în acte: de la începuturile sale îndrăznețe, trecând prin apogeurile experimentale ale anilor 1960 și 1970, până la schimbările treptate care au început să conteste viziunea inițială.

Astăzi, ceea ce a mai rămas din acest proiect ambițios invită la reflecție. Aceste clădiri sunt mai mult decât beton și sticlă - ele dețin amintiri, întrebări și idei despre modul în care arhitectura modelează modul în care trăim și ce sperăm în viitor.

Argument

Cercetarea despre Litoral, în vederea organizării unei expoziții dedicate, a fost inițiată de Uniunea Arhitecților din România. Arhiva Uniunii și a Revistei Arhitectura au reprezentat sursele principale de documentare, permițând urmărirea filonului de gândire arhitecturală, a procesului creativ dintr-o dublă perspectivă - cea intimă a metodologiei interne a arhitecților, și cea dezvăluită de către ei publicului, prin articolele publicate în revista de specialitate.
Suportul vizual al articolelor publicate precum și fotografiile și desenele din arhiva UAR au devenit mărturie tangibilă a spațiilor aproape picturale, perfect aliniate și coordonate grafic, ca un decor ce accentuează perfecțiunea atent căutată a Litoralului: o utopie posibilă.
Expoziția de la Wrocław ilustrează o perioadă eroică numită „Experimentul Litoral”, un proiect politic menit să promoveze turismul de masă și să rivalizeze cu vestitele zone costiere ale Franței, Spaniei, Italiei, oferind alternativa socialistă. Proiectul Litoral nu a fost unul original al epocii socialiste pentru că el relua, la sfârșitul anilor ’50, dezvoltarea rivierei Mării Negre, începută înainte de Primul Război Mondial și continuată în perioada interbelică.

În 1953, țărmul Mării Negre era o înşiruire de colonii de pescari, mici porturi și staţiuni balneare. S-a decis realizarea unui „Plan de Sistematizare a Litoralului Românesc” pe o perioadă de 15 ani, cu două mari zone: la sud de Constanţa, o zonă balneară, care prevedea unificarea unor localităţi şi îmbinarea funcţiunilor curative cu cele de odihnă, clădiri cu regim mic de înălţime, inundate în mult spațiu verde, tabere de vară şi colonii pentru copii, mici porturi, faleze de promenadă. La nord de Constanța, o zonă destinată odihnei şi recreerii, urma să capete funcţiuni sportive şi de odihnă, plaje ample, localitatea estivală Mamaia, cu un bulevard principal cu tramvai, hoteluri cu bună orientare, spaţii verzi.

„Planul de Sistematizare a Litoralului Românesc” era inspirat de gândirea britanică și noţiunea de „leisure” și urmărea trecerea de la turismul individual la turismul de masă în România. După 1956, prin voinţa politică a epocii, turismul a devenit o activitate dinamică şi a apărut ideea „salbelor de staţiuni balneo-climaterice”.

Litoralul Mării Negre a devenit laboratorul și aventura, experimentul,și a fost ținta unui efort național timp de două decenii. De-a lungul unei coaste de circa 70 km cu puține centre locuite, cu o populație de o mare bogăție etnică, cu zone sălbatice și numeroase vestigii arheologice, cu cazinouri interbelice și reședințe princiare părăsite, Operațiunea Litoralul a fost exceptată de la legile economice și sociale care guvernau viața de zi cu zi a românilor. România socialistă a dorit, prin acest proiect, să se individualizeze și să rivalizeze cu vestitele riviere europene. S-a dorit ca proiectul să aducă un suflu proaspăt și a fost încredințat unor foarte tineri arhitecți și ingineri care de-abia terminaseră facultatea, văzuseră în cărți arhitectura mondială, erau entuziaști, talentați și temerari. Coordonatorul lor avea 35 de ani!Experimentul a început la Mamaia, devenită o stațiune-parc de 70 ha, cu unul dintre cele mai mari ansambluri hoteliere din Europa vremii. Ansamblul de 10 000 locuri realizat la începutul anilor ’60 marchează începutul turismului românesc.Inovația formală și funcțională însoțită de inovații tehnice si constructive au dovedit că ritmul accelerat în care se concretizau proiectele era posibil. Modelul Mamaia, rămas valabil până la sfârșitul anilor ’70, a reprezentat o cotitură în istoria arhitecturii și urbanismului românesc, a permis sincronizarea cu practica profesională din Occident, a devenit un reper național.Amplificarea turismului „de masă” a generat, în perioada 1967-1973, un lanţ de alte 6 staţiuni, fiecare cu caracter distinct: Olimp cu spectaculosul ansamblu Amfiteatru - Panoramic - Belvedere, Neptun cu zona dedicată protipendadei socialiste, Jupiter pentru familiile modeste, Venus, Saturn, Cap Aurora, pe un țărm de cca. 18 km. Li s-a alăturat și stațiunea Costineşti, „capitala tineretului”. Experimentul Litoral s-a curmat brusc, fără posibilitatea unui bilanț, din cauza cutremurului devastator din anul 1977. După cutremur, toate resursele financiare și economice, dar și preocuparea și atenția diriguitorilor, s-a concentrat pe reconstrucția capitalei țării și realizarea unui proiect grandoman, Casa Poporului.

Expoziția oferă două modalități de a explora arhitectura Litoralului — două perspective suprapuse care invită publicul să vadă aceeași poveste în lumini diferite.

Din 1956 până în anii '90, litoralul, și perechea sa, concediul, au reprezentat o rupere completă a ritmului și contextului cotidian. Orașul obișnuit al traseelor zilnice spre și dinspre muncă, într-o perpetuă mișcare mecanică era înlocuit temporar cu stațiunea traseelor libere, de plimbare, relaxare și socializare, în care răsfățul devenea tabiet: a servi masa la restaurant, a se îngriji în bazele de tratament, a se bucura de valurile mării și plajă, a dansa serile în ritm de muzică live... Camerele de hotel ofereau confort și intimitate, iar ferestrele erau rame cu peisaje încântătoare. Obișnuințele nou deprinse în orașele de vacanță deveneau cu atât mai puternice cu cât cadrul acestei vieți temporare era proiectat și realizat tocmai pentru a încuraja și evidenția frumusețea, seninătatea, armonia cu natura. Stațiunile organizate cartezian, cu clădiri lame și turnuri conectate prin spații largi cu grădini, lacuri artificiale, zone împădurite, sunt substanță de contrast cu mediul de “acasă”.

Expoziția oferă două modalități de a explora arhitectura Litoralului — două perspective suprapuse care invită publicul să veadă aceeași poveste în lumini diferite.

Prima perspectivă este o narațiune istorică spusă în „acte”, asemenea unei piese de teatru. Fiecare act reflectă un moment în timp și un principiu călăuzitor — de la primele viziuni îndrăznețe, la epoca de aur a experimentării și, în cele din urmă, la anii de mai târziu ai diluării.

PRELUDIU_1888 – 1947. Relaxarea ante și interbelică.
ACTUL I_1955 – 1957. Salvarea patrimoniului construit. Anticiparea experimentării.
ACTUL II_1955 – 1957. Principiile noilor dezvoltări. Testarea posibilului permis.
ACTUL III_1958 – 1962. Teoretizarea frumosului.
ACTUL IV_1969 – 1972. Serialitate și particularizare.
Intermezzo_1972. Manifestul loisir-ului.
ACTUL V_1977. Idealul fragil

A doua perspectivă este cea tipologică, ce urmărește concretizarea evolutivă a principiilor directoare ale actelor enunțate mai sus: arhitectura și natura, tipologii și expresii ale funcțiunilor publice și hoteliere, spațiul public, viața socială și luxul accesibil, arta, decorativismul și grafica urbană.

Utopia posibilă invită să fie privită în multiple reflexii, cu conștiința că arhitectura este un instrument politic, cultural, identitar și economic.
Pentru stat, Litoralul a fost oportunitatea de a face demonstrația construirii unui ansamblu de mare amploare, care să susțină afirmatul umanism ideologic al regimului.
Pentru arhitecți, Litoralul a fost șansa de a salva parte din patrimoniul existent, șansa eliberării de constrângerile stilistice ale momentului și șansa experimentării. Căutarea frumosului, ca apanaj al omului nou, a redat arhitecturii valoarea culturală întreruptă de instaurarea regimului postbelic, permițând inovații și re-alinieri la contemporaneitate.
Pentru public, Litoralul a fost detașarea completă de cotidian - alt ritm, altă intimitate, o grijă orientată spre sine, răsfățul - al cărei impact a conturat atașamente neperturbate de trecerea timpului.

Revista Arhitectura - Nr. 1-2/2024: BETOANE DE NISIP. Litoralul Românesc ’55-’89

"Nu încape niciun fel de îndoială că litoralul Mării Negre a rămas, în imaginarul colectiv, drept unul dintre cele mai luminoase capitole ale perioadei postbelice românești. În forma sa condensată, „litoralul”, reprezintă marele loc de manifestare a libertății creative, unde lumea estului socialist întâlnea inabordabilul occident, prin arhitectură și artă și prin prezența turiștilor veniți aici. Cât de autentic poate fi văzut astăzi acest tărâm al reveriei, când din ce în ce mai mult se vorbește despre adevăratele evadări în libertatea vacanțelor de la mare, departe de tumultuoasa viață din stațiunile oficiale, la sud de Mangalia, în satele pescărești 2 Mai și Vama Veche. Dintr-o atare perspectivă, faimosul litoral românesc pare să fie o amăgire, un concept atrăgător împachetat în discursul public, dar, cu toate acestea, nimic altceva decât o modalitate de înregimentare a vacanței, nimic altceva decât unul dintre marile proiecte socialiste, o „industrie fără fum”, la fel de ineficientă și artificial umflată, ca orice altă industrie socialistă. Imaginea despre dezvoltarea litoralului pare a fi evoluat liniar, având un proiect clar și etape precise: de la dezvoltarea prin ansambluri joase, moderniste, într-o primă fază, în Eforii și Mangalia; la punctul culminant al modernismului postbelic, Mamaia anilor 1960, marcat de volumele dominante ale blocurilor de cazare, moment de start și model exemplar pentru urbanismul funcționalist românesc; cu ultimele sale faze de evoluție prin ocuparea intensivă a terenului cu clădiri dedicate turismului internațional, marcate de reîntoarcerea la referințe tradiționale și discursuri despre „specific”. Cu toate acestea, o privire mai îndeaproape arată un parcurs mai ezitant, cu negocieri și schimbări de direcție.” - Irina Tulbure

Sumar Nr. 1-2 / 2024: BETOANE DE NISIP. Litoralul Românesc ’55-’89

- Litoral. O cronologie publicată - Maria Duda
- Litoral, un tărâm (com)promis - Irina Tulbure
- Proiectul litoralului românesc postbelic: apel către o istorie critică transregională - Irina Băncescu
- Mamaia ca model: cartierul „radios” de locuințe în anii 1960 - Dana Vais
- A închis la cârciumă - sau eșecul contemporan al dotărilor socioculturale - Alexandra Ioana Radu
- Birou pentru Artă și Cercetare Urbană (Asociația B.A.C.U.) - Dumitru Rusu
- Arhiva în artele vizuale. Studiu de caz Arhivele Litoralului - Raluca Oancea
- Gânduri despre Litoral - Vasile Țelea
- Turism de masă și vile speciale - Dragoș Dordea
- Local, simbolic și precar sau Learning from Vama Veche - Alexandru Belenyi
- SudulSud - Claudiu Cobilanschi
- Turism, agrement și dans pe litoral în perioada 1948-1989 - Alexandra Bardan
- Interacțiuni, cosmopolitism și modernitate pe litoralul românesc în anii 1960-1970 - Adelina Ștefan
- În căutarea Costineștiului pierdut - Mălin Mușatescu
- Arhitecți și arhitectură la Canalul Dunăre-Marea Neagră Personaje, fragmente, memorie - Vlad Mitric-Ciupe
- Observații privitoare la istoricul domeniului peisagisticii pe litoralul românesc - Alexandru Mexi, Ioana Tudora
- Amenajarea plajei din stațiunea Mamaia - Vlad Sebastian Rusu, Octav Silviu Olănescu, Alexandru Mexi
- Noua-veche Mangalie, mereu același nod al discordiei între arhitecți - Aurelia Lăpușan
- Un golf cu lebede - Augustin Ioan
- Interviu cu Răzvan Lăzărescu - Aurelia Lăpușan
- Tata - Răzvan Lăzărescu
- Aripi de beton - Andreea Cel Mare
- Vederi încântătoare - Ioana Alexe
- De ce mai mergem în stațiuni la mare? - Mihnea Mihalache-Fiastru (+)

*Vedere din stațiunea Mamaia - anul 1960*

Mamaia a fost proiectată ca “stațiune-parc”. Manifestul modernismului tăcut al anilor ’60

În perioada 1958-1959, după asanarea zonelor umede, și după realizarea infrastructurii, Mamaia intră și ea în vizorul noului Institut Central pentru Sistematizarea Orașelor și Regiunilor sau ICSOR. Este momentul în care, arhitectul Cezar Lăzărescu susține realizarea unor clădiri înalte, pentru care pledase fără succes și la Eforie, invocând „criteriile tehnico-economice.”

Totuși, costurile pentru realizarea unor ansambluri independente de 1000 – 2000 de locuri rămâneau în continuare mari, și astfel, se decide ridicarea la Mamaia, între Pescărie și Cazino, a unui ansamblu de odihnă de 10.000 de locuri de cazare, în sistem centralizat.

Așa a început să existe Mamaia modernă, la început doar pe planșeta arhitectului Cezar Lăzărescu, coordonator al planului de sistematizare a litoralului și autor al numeroase edificii din cadrul acestuia.

*Macheta planului de sistematizare a Stațiunii Mamaia – 1958*

Schița de sistematizare este realizată integral pe principiile urbanismului liber, parcă din dorință regăsirii libertății de exprimare de după instaurarea regimului comunist, conștientizându-se importanța direcției Nord-Sud, precum și necesitatea unei promenade generoase la malul mării.

Șoseaua existentă lângă plajă este mutată înspre lacul Siutghiol, iar spațiul liniar de-a lungul mării este amplificat. Hotelurile sunt trasate retras față de zona plajei, aici fiind prezente doar dotări temporare care deservesc activitatea balneară.

Stațiunea Mamaia este practic un oraș nou, care apare într-un timp foarte scurt: este cel mai mare ansamblu hotelier din țară, întins pe 70 ha, și unul dintre cele mai mari din Europa acelor vremuri.

Arhitectul vede această nouă stațiune întotdeauna ca un ansamblu, lamele înalte ale hotelurilor sunt considerate mereu împreună, pentru ca la nivel urban ritmul volumelor să contureze o imagine amplă, coerentă, pură și aerată.

Hotelurile aveau vedere și la mare și la lac

Dispunerea transversală a barelor permite orientarea camerelor către mare, dar simultan și către lac, crearea unei siluete proeminente la nivel urban și teritorial, formarea unor alveole ce organizează compoziția urbană, precum și avantajoasa eliberare a solului, care va fi plantat intensiv pentru a ilustra ideea de “stațiune-parc.”
Hotelurile înalte au în majoritate caracter sezonier, fiind compuse din nouă părți: parterul destinat primirii, de obicei dispus separat din rațiuni structurale, și etajele destinate cazării. Restaurantele hotelurilor sunt cu „circuit închis”, iar terasele ultimelor niveluri sunt destinate unor platforme publice de belvedere.

Ansamblul funcțional realizat la Mamaia, la începutul anilor ’60, reprezintă momentul de consolidare a industriei turistice românești, și de coagulare a școlii de arhitectură a litoralului, așa cum este numită echipa lui Cezar Lăzărescu.

O următoare extindere către Nord a Mamaiei are loc în a doua jumătate a anilor 60, prin ansamblul de case prefabricate Alfa (1964), complexul hotelier Doina (1966) și complexul hotelier Histria, ce continuă seria turnurilor cu alte trei volume de 14, 12 și 11 niveluri (1968). Modelul oferit rămâne valid până în anii ’70, atunci când se încheie procesul de urbanizare a costei.

Din punct de vedere urbanistic, importante sunt cele două turnuri cu impact major asupra siluetei stațiunii, în primul rând prin înălțimea lor, iar apoi prin poziția de graniță dintre Mamaia, orașul Constanța și șoseaua București:

Hotelurile Parc și Perla, a fost proiectate de arhitecții Violeta Constantinescu, Gabriela Gheorghiu, inginer Ion Neacșu, respectiv arhitecții Mina Laurian, Virginia Petrea și Cristina Kedzierska.

*Hotel Parc, Mamaia, imagine la sol, anii 1960*

Anii 60-70 au reprezentat o perioadă de relativă deschidere în istoria regimului totalitar-comunist românesc. Legat de turism, a fost creat un context favorabil, ce a permis o anumită dezideologizare a discursului și practicilor turistice.

Astfel, componenta economică a turismului a devenit extrem de importantă pentru regimul de la București, atât în privința turiștilor străini, cât și în abordarea celor interni, fiind realizate investiții substanțiale în acest sector de activitate considerat strategic pentru atragerea de „valută forte.”

Turismul la Marea Neagră, de la comunism la capitalism

Circulația străinilor era permisă până la eliminarea oricăror restricții formale, deși aceștia continuau să fie urmăriți prin intermediul informatorilor Securității, în cazul în care regimul ajungea să-i considere “suspecți” sau cu potențial „ostil.”

Turismul individual a prevalat în fața celui social, un număr din ce în ce mai mare de locuri de cazare fiind distribuite mai degrabă prin intermediul ONT Carpați, decât prin Uniunea Generală a Sindicatelor.

Totodată, au existat foarte mulți turiști care au preferat vacanțele pe cont propriu, ieșind astfel, măcar parțial, din sfera ideologică a regimului. Din aceste considerente, turismul de camping a cunoscut o dezvoltare substanțială, cu precădere în zonele montane. Era liber…

Afluența turiștilor străini, în special a vesticilor, a determinat la începutul anilor ’70 creșterea prețurilor pe litoral, ceea ce a făcut ca stațiuni precum Mamaia sau Neptun-Olimp să devină prohibitive pentru cetățenii români.

Accesul turiștilor autohtoni era limitat în aceste stațiuni și pentru că, cele mai multe locuri de cazare erau rezervate turiștilor vestici. După cum spuneam, regimul avea nevoie de valută și nu dedea prea multe parale pe cetățenii români interesați de un concediu pe litoral.

Numai că, spre finalul anilor ’70, turiștii vestici încep să vină într-un număr mai redus, fără ca guvernul comunist să reușească să-și ajusteze planurile la noua realitate economică.

Lipsa de flexibilitate și a investițiilor a făcut ca profitabilitatea turismului nostru să scadă, începând cu anii ’80. Aceasta este, de fapt, moștenirea cu care a intrat în capitalism turismului românesc de litoral. Ulterior a urmat privatizarea… în stil barbar.

Articol de Dragoș Ionescu / 20 martie 2021 / Marina Noastră

*1974 – Vedere de pe terasa hotelului Parc*

CONEXIUNI

Uniunea Arhitecților din România
https://www.uniuneaarhitectilor.ro

Uniunea Arhitecților din România - Expoziția “Utopie la Marea Neagră, 1955-1989”
https://www.uniuneaarhitectilor.ro/utopia-posibila

Institutul Cultural Român de la Varșovia
https://www.icr.ro/pagini/expozitia-utopie-la-marea-neagra-1955-1989-o-piesa-de-spre-arhitectura-in-5-acte-la-muzeul-arhitecturii-din-wroclaw

Muzeul de Arhitectură din Wroclaw
https://ma.wroc.pl/en/article/black-sea-utopia-1955-1989/

Revista Arhitectura - Nr. 1-2/2024: BETOANE DE NISIP. Litoralul Românesc ’55-’89
https://arhitectura-1906.ro/nr/1-2-2024/

Marina Noastră - Mamaia a fost proiectată ca “stațiune-parc”. Manifestul modernismului tăcut al anilor ’60
https://marina-noastra.ro/2021/03/20/mamaia-a-fost-proiectata-ca-statiune-parc-manifestul-modernismului-tacut-al-anilor-60/

EXPOZIȚIE: “Utopie la Marea Neagră, 1955-1989. O piesă de(spre) arhitectură în 5 acte”

IN MEMORIAM Arhitect Karl Niels AUNER (1942-2025)