Conacul Bellu din Urlați

Written By Toate articolele din secțiune

Lucrările de restaurare întreprinse la conacul Bellu din Urlaţi au fost rezultatul colaborării unei echipe pluridisciplinare, atât din punctul de vedere al proiectării şi cercetării, cât şi al execuţiei lucrărilor propriu-zise de restaurare. În acest sens menționăm contribuţia arhitecţilor Daniel şi Călin Hoinărescu (1944-2022), inginerului structurist Sandor Zoltan, a istoricilor Irina şi Eugen Paveleț, precum şi a artiştilor plastici Graţiela şi Ion Stoian şi a arhitectului Matei Stoian. Proiectul de restaurare finalizat a primit Premiul I la Trienala Națională de Restaurare a UNRMI din anul 2010.

O clădire norocoasă, așa cum multe nu au fost (transformate în CAP-uri sau lăsate pur și simplu să se ruineze), este Conacul Bellu din Urlați, un exemplu remarcabil al arhitecturii românești din secolul al XIX-lea. A făcut inițial parte dintr-un vast complex arhitectonic aparținând familiei Bellu, renumită nu doar pentru cimitirul din București, ci și pentru contribuțiile culturale.
Clădirea care adăpostește muzeul a fost donată Academiei Române în 1926 de către Alexandrina Bellu, soția baronului Alexandru Bellu, împreună cu întreg domeniul din care au supraviețuit, din păcate, doar turnul de poartă și casa de vară. Totuși, conacul păstrează încă atmosfera de altădată, cu interioare ce reflectă diverse stiluri, precum brâncovenesc, florentin, austriac și arab, și cu piesele de mobilier și de decor originale, salvate ca prin minune de statutul de muzeu al casei.
Camerele sunt mobilate cu piese de epocă, inclusiv o bibliotecă Biedermeier care adăpostește colecția de carte rară a colecționarului Alexandru Bellu. Dormitorul impresionează printr-un pat cu baldachin în stil Ludovic al XVI-lea, iar pereții sunt decorați cu opere semnate de mari artiști români, precum Ștefan Luchian și Theodor Aman. Restaurările din 2004-2009 au revitalizat conacul, care rămâne un simbol al rafinamentului și al gustului artistic din zona de sud a României.

Proiectul de restaurare

Pe drumul dintre Ploieşti şi Buzău, în zona de contact dintre Câmpia Română şi dealurile subcarpatice, se întinde oraşul Urlaţi, o localitate care ascunde o serie de monumente preţioase pentru patrimoniul naţional construit. Printre acestea se numără fără îndoială şi Conacul Bellu, a cărui imagine de altădată a fost recuperată printr-un amplu proces de restaurare, încheiat în 2009.

În ceea ce priveşte arhitectura sa, conacul Bellu se defineşte atât în raport cu arhitectura micilor reşedinţe boiereşti ridicate pe tot parcursul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Ţara Românească, cum ar fi, de exemplu, conacul de la Borleşti, judeţul Argeş, conacul Nicolau de la Brazi, sau conacul Brancoveanu-Mavrocordat din judeţul Prahova, cât şi cu arhitectura rurală de la începutul secolului al XIX-lea, caracteristica arealului văii Teleajenului.

Clădirea conacului se bucură de o volumetrie clară, datorată existenţei unui modul compoziţional major care înglobează toate spaţiile, atât cele închise cât şi cel semideschis al prispei, şi a unor module compoziţionale de accent, constituite de foişoare adosate faţadei principale şi faţadei laterale de vest. La rândul lor, celelalte faţade prezintă două foişoare care, susţinute de rampele scărilor, completează fericit şi conferă dinamism volumetriei edificiului.

Cutremurele din anii 1882, 1940 şi 1977 au afectat şi conacul, iar acestor stricăciuni li s-a adăugat în timp uzura naturală a elementelor de închidere şi învelitoare şi ale faţadelor. Din aceste motive, edificiul a necesitat ample lucrări de restaurare şi conservare.

Lucrările de restaurare întreprinse la conacul Bellu din Urlaţi au fost rezultatul colaborarii unei echipe pluridisciplinare, atât din punctul de vedere al proiectării şi cercetării, cât şi al execuţiei lucrărilor propriu-zise de restaurare. În acest sens precizăm contribuţia arhitecţilor Daniel şi Călin Hoinărescu (1944-2022), inginerului structurist Sandor Zoltan, a istoricilor Irina şi Eugen Paveleț, precum şi a artiştilor plastici Graţiela şi Ion Stoian şi a arhitectului Matei Stoian.

Conacul Bellu din Urlați - model 3D. CEAAApatrimoniu / Sketchfab

Arhitectura

Conacul Bellu este monument de arhitectură, construit în stil arhitectonic vechi românesc, la jumătatea secolului al XIX-lea. Domeniul şi conacul au aparţinut celebrului colecţionar de artă, baronul Alexandru Bellu, (1850-1921), recunoscut în epocă ca un reputat artist-fotograf, numismat, om de aleasă cultură. În 1926 familia Bellu a donat Academiei Române întreg complexul de clădiri aflat la Urlați.

În 1953 complexul a intrat în patrimoniul muzeal. Din 1954 a funcționat ca muzeu regional, până când a intrat în componența Complexului Muzeal Prahova. Din 1990 este în componența Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

Construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, conacul sau „Casa Mică”, fosta proprietate a familiei Bellu, se afla amplasat în mijlocul unui parc ce adapostea odinioară un adevarat complex de clădiri, din care faceau parte „Conacul Mare”, construit de meşterul zidar Barbu Bezdedeanu, compus din parter şi etaj, având cele patru faţade cu arhitecturi diferite, cuhnia, o clădire înaltă cu turlă, foişorul de la intrarea în parc, o capelă şi o serie de anexe, precum miniatura pentru păsări, casa personalului de serviciu, grajdurile, sera cu flori şi uzina electrică.

Din nefericire, parcul Bellu de la Urlaţi nu mai păstrează azi din toate aceste clădiri decât Muzeul „Conacul Bellu” şi foişorul de la intrare, toate celelalte construcţii dispărând rând pe rând, puternic afectate de cutremurele din 1940, 1977, 1986, 1990.

Istoric

Întregul complex arhitectural a aparţinut Baronului Alexandru Bellu, om de cultură, avocat, arhitect, numismat, fotograf pasionat care, prin complexa sa personalitate, a marcat cultura românească din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Cel mai probabil, familia Bellu a cumparat moşia de la boierii Urlăţeni, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe parcursul lucrărilor de restaurare întreprinse la conac a fost identificat registrul inferior, respectiv beciul unei clădiri mai vechi ce a aparţinut gospodăriei boierilor Urlăţeni.

În anul 1926, ultimii descendenţi ai lui Alexandru Bellu au donat Academiei Române întregul ansamblu de clădiri, alaturi de parcul şi viile pe care le deţineau la Urlaţi. În 1953, clădirea a intrat în patrimoniul cultural naţional, iar din 1954 a funcţionat ca muzeu regional, intrând în componenţa Complexului Muzeal Prahova. După 1990, Casa Bellu aparţine Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

Frumosul conac Bellu din Urlaţi, o bijuterie arhitectonică readusă la lumină în ultimii ani prin restaurare, a fost pierdut de Consiliul Judeţean Prahova în favoarea Academiei Române, instituţie căreia familia Bellu i-a donat, în 1926, întreg complexul de clădiri.

Procesul dintre Academia Română şi Consiliul Judeţean (CJ) Prahova având ca litigiu conacul Bellu din Urlaţi a început în 2006, când Academia a notificat CJ Prahova privind restituirea conacului, a unui foişor şi a unei suprafeţe de teren în baza legii privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Muzeul

Muzeul Conacul „Bellu” este un muzeu județean din Urlați, amplasat în Str. Orzoaia de Sus nr. 12. Muzeul adăpostește un patrimoniu mixt de artă plastică și decorativă, etnografie (ceramică, țesături, unelte, covoare românești din secolul al XIX-lea), cărți rare în ediții de lux, picturi din secolul al XIX-lea, faianță, mobilier stil din diverse epoci, artă orientală și extrem-orientală (vase și stampe japoneze, vase de aramă, mobilier), icoane și arme din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Mobilierul expus a aparținut aproape în totalitate familiei Bellu. Tot din colecția Bellu sunt tablourile: “Portret de bărbat” de Pavel Dincovici, “Țărancă” de Eugen Maximovici (1857-1926), “Bătrân cerșeto” de Theodor Aman, icoane, candelabre, sfeșnice, stampe japoneze și vasele orientale, statuetă de bronz Venus din Milo - copie, un cap de copil din lut, un cap de satir din plumb, o casetă de farmacie, precum și valoroase litografii realizate de Carol Popp de Szathmáry la jumătatea secolului al XIX-lea. Remarcabile sunt unele elemente arhitecturale precum: coloane și capiteluri, chenare de uși și ferestre sculptate în piatră din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea.

Familia Bellu

Familia Bellu (alternativ: Belu) a fost o familie românească originară din Pindul Macedoniei.

Nicolae Iorga, după preumblările sale în lungul și în latul țării, consemna în notele de călătorie că un scurt drum pe șoseaua ce se întinde dincolo de pustietatea pietroasă a Cricovului face să se vadă pe dealul din stânga ciudata culă cu clopotniță de biserică și livezi întinse a familiei Belu, grecește Bellios, cu titlul austriac de baronie, căpătat după ce vistierul cu acest nume al lui vodă Caragea întemeiase, pe o cale care a rămas în amintirea poporului, și o vistierie proprie. Acest colț de belșug boieresc și de mândrie stăpânitoare face parte din Urlații, cu numele-poreclă indescifrabil.

Cel mai vechi strămoș al ei, cunoscut, era George Bellio (începutul sec. XVIII). Acesta a avut o fată și doi băieți: Ion și Dumitru. Cel din urmă s-a căsătorit cu Despa (derivat din Despina, înrudit cu Despot, și însemna stăpâna/doamna), cu care a avut o fată și trei băieți: Gheorghe, Ștefan și Costache.

Primul care a venit în Țara Românească a fost Dumitru, care, așa cum spunea și Iorga, îl însoțise pe Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) și la venire și la plecare, ajungând în cele din urmă la Viena, unde Francisc I (1792-1835) l-a investit cu titlul de baron al Imperiului Austriac pentru serviciile aduse. Dar Dumitru Bellio moare necăsătorit, lăsând o imensă avere copiilor fratelui său Ștefan.

Ștefan venise și el în țară pe la începutul sec. al XIX-lea, se împământenise și-și schimbase numele în: Bellu. S-a căsătorit în cetatea Băniei cu Elena Bălcescu, cu care a avut, la rândul său, opt copii (cinci fete și trei băieți). Băieții: Costache a ajuns mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu și s-a căsătorit cu Elena Mavrocordat); Dumitru (mare logofăt și el, chiar deputat). Obținea prin 1856 reînnoirea titlului de baron de Austria, atât pentru el, cât și pentru ceilalți doi frați) și Alexandru (de asemenea, mare logofăt, însurat cu Irina/ fiica Zincăi Paleologu și a banului Barbu Văcărescu/, a avut drept copii patru băieți: Ștefan, Barbu, Gheorghe și Costache/ultimii doi, morți la Paris, fără urmași/. Ștefan s-a căsătorit cu Elisa Știrbei (fata principelui Barbu Știrbei (1849-1853 și 1854-1856), fratele lui Gh. Bibescu).

Barbu Bellu (1825, Buc. - ?; fiul lui Alexandru și al Irinei/n. Văcărescu) a fost deputat în 1858 și ministru de instrucție și justiție în 1861, când prim ministru era vărul său Barbu Catargiu. În 1866, obținea reconfirmarea titlului de nobil austriac. Fiul său, tot Barbu, este cel care în 1927 a donat întregul complex Belu din Urlați, devenit secție a Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova. Același Barbu B. Belu (Bellio) dăruia Bibliotecii Academiei Române, încă din 1913, un manuscris (inv. BAR sub nr. 4222) din versurile lui Iliad (Ion Heliade Rădulescu), scris cu alfabet de tranziție pe la mijlocul sec. al XIX-lea.

Arhitectul Călin Hoinărescu (1944-2022)

Arhitectul Călin Hoinărescu a fost directorul Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în perioada 1993-1994 - instituție al cărei continuator, după desfiinţarea sa în 1994, este în prezent Institutul Naţional al Patrimoniului.

Cea mai mare parte a celor peste 50 de ani de activitate a dedicat-o studierii, protejării, conservării patrimoniului construit, cu precădere a celui de pe teritoriul judeţului Prahova.

Întemeiat pe o solidă cultură privind domeniul patrimoniului construit, atât cel specific cultelor cât şi cel civil sau vernacular, cu o bogată experienţă a lucrului pe şantierele de restaurare, a putut fi un practician de marcă în domeniul restaurării monumentelor istorice. În calitatea sa de „vindecător" al monumentelor, cum deseori menţiona despre sine şi expert al Ministerului Culturii în domeniul protejării monumentelor istorice, s-a implicat în cele mai variate şi dificile proiecte de restaurare, între care menţionăm doar o parte: ansamblul fostei mănăstiri Apostolache, Palatului Culturii din Ploieşti, Mănăstirea Turnu, restaurarea şi consolidarea Muzeului Ceasului "Nicolae Simache" din Ploieşti, Biserica veche a Mănăstirii Sinaia, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Conacul Bellu de la Urlaţi, Biserica „Sfânta Vineri" din Ploieşti, Casa cu blazoane din Chiojdu.

Activitatea sa de restaurator al monumentelor istorice a fost completată în permanenţă de cea de militant pentru crearea unei bresle a restauratorilor, Călin Hoinărescu fiind unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice (UNRMI), organizaţie profesională neguvernamentală de breaslă a celor mai activi specialişti şi experţi din domeniul patrimoniului construit şi din domeniile conexe din România, al cărei preşedinte a fost pentru mulţi ani.

În perioada 1982-1986, într-o vreme în care satele româneşti erau ameninţate de sistematizare prin restrângerea vetrei satelor, de comasare sau chiar desfiinţare, a coordonat un studiu de inventariere a locuinţelor din mediul rural. Studiile efective privind arhitectura sătească le-a început în jurul anului 1978, coordonând editarea lucrării „Locuinţa sătească din România", la care a colaborat cu specialişti şi colective interdisciplinare complexe.

După 1990, Călin Hoinărescu a contribuit la elaborarea Listei Monumentelor Istorice prin completarea acesteia cu numeroase obiective care constituie şi astăzi baza evidenţei monumentelor din judeţul Prahova.

În anul 2013, în colaborare cu soţia sa, arhitect Manuela Hoinărescu, a publicat lucrarea „Habitatul rural tradiţional prahovean" o lucrare de referinţă pentru evoluţia tipurilor de proprietate moşnenească, boierească şi mănăstirească, de-a lungul secolelor XV-XIX. La aceasta se adaugă articolele publicate în Revista muzeelor şi monumentelor - Monumente istorice şi de artă, Revista monumentelor istorice sau în Revista UNRMI.

Competenţa sa profesională l-a recomandat ca membru în Comisia zonală Muntenia a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice şi în Comisia de atestare a specialiştilor si experţilor în domeniul monumentelor istorice - CADMI.

În anul 2003 activitatea sa a fost recunoscută la nivel european prin decernarea premiului Seviciu dedicat acordat de Europa Nostra pentru „35 de ani de serviciu ca arhitect pentru cauza conservării, atât în momente critice pentru pentru patrimoniul arhitectural al zonelor rurale ale României, cât şi mai recent, în contribuţia la dezvoltarea unui sprijin eficient al societăţii civile pentru conservarea patrimoniului".

Arhitectul Călin Hoinărescu

Toate articolele din secțiune
Next

Restaurare Casa Dianu - “Muzeul Cărții și Exilului Românesc” din Craiova